Ecomunitate

Dragi prieteni, comunitatea noastră are deja mai bine de doi ani. Aș dori acum la acest sfârșit de an să fac o retrospectivă, care să ne ajute pe toti să realizăm care sunt experiențele posibile prin care oamenii pot trece la ieșirea din sistem. Când am pornit pe acest drum, nu am avut nici cea mai vagă idee despre cât de dificilă poate să fie trecerea, sau mai bine spus ieșirea dintr-un sistem care nu este potrivit omului. Provocări, piedici, dușmănie... oameni.

Ieșirea...

...este un vis frumos pentru mulți dintre noi, însă cere mai multă putere decât pare la prima vedere. Ordinea lumii nu se lasă ușor schimbată. Pentru că lumea este formată din oameni și forțele care-i guvernează. Dacă oamenii se schimbă... și lumea o va face.
Unde au fost provocările? Toate au venit din partea oamenilor. A celor care s-au simțit amenințați că lumea lor începe să nu mai aibe sens. Unele sunt legate de imaginea sau închipuirile celor din jur privind intenția noastră de a ne muta din oraș. Ce căutam noi aici, de ce ne-am mutat din oraș într-un sat uitat de lume?
       Comunitatea locală sătească nu ne-a primit bine pentru că au înțeles că vom aduce altceva, că le vom strica treburile și aranjamentele. Dar asta o simțeau, o intuiau, nu și-o explicau. Vecinii noștri din sat nu mai puteau să folosească după bunul plac terenurile celor plecați, ale celor care nu mai locuiau aici de zeci de ani.
Însă cel mai mare zid de care ne-am lovit a fost cel cultural. Pentru ei păream veniți de pe altă planetă. Nimeni nu ne credea că ne-am mutat pur și simplu de la oraș în Natură, ca să trăim simplu și sănătos, chiar mai simplu decât ei. Sigur nu aceasta era motivul nostru, aveam ceva de ascuns, ceva afaceri dubioase, ori doream să cultivăm ceva interzis. Și cum tv-ul este prezent în fiecare casă a lumii noastre, localnicii erau foarte la curent cu ce se mai întâmpla prin țară. Astfel au ajuns repede la concluzia salvatoare: am venit aici să cultivăm ”etnobotanice”. Au văzut că noi spuneam cuvinte ciudate, ca permacultură, acoperirea solului cu fân, că plantam toamna semnițe și apoi le acoperim, că am făcut jardiniere în casă unde am semănat ceapă și pătrunjel... toamna. S-a ”întâmplat” că tocmai intr-o zi de noiembrie, în primul an, 2011, o vecină din sat fiind cu vacile la păscut, a fost invitată la noi în casă să vadă cum ne-am aranjat în căsuța temporară.
D-na Rodica trecuse prin multe la viața ei, și nu a crezut că ceapa și pătrunjelul din jardinierele noastre erau chiar ceea ce vedea cu ochii ei. Doar era femeie trecută... cine mai văzuse ceapă verde in casă să crească, în luna noimebrie! Sigur erau alte plante acolo! Acesta a fost zvonul care s-a propagat mai repede ca informația pe Google, că noi plantăm droguri în casă. Scenariile au înflorit în mințile sătenilor ca ciupercile după ploaie, mai ales că de modele nu duceau lipsă din filmele ce abundă cu traficanți si mafioți pe toate canalele tv ale epocii noastre moderne.
Cu noi, toată lumea se purta frumos, pe față. Dar primeam din când în când câte un feedback de la câte un tânăr care mai scosese capul prin lume, și i se părea lui că nu prea aveam fețe și mașini de traficanți! Așa am ”aflat” că noi dețineam și arme aici, că aveam saci de bani și venisem să cumpărăm tot satul. Faza cu sacii de bani nu ne-a deranjat, pentru că dacă și alți oameni ne vedeau bogați, ei contribuiau inconștient la atragerea bogăției noastre.
      O altă întâmplare care ne-a afectat sufleteste a fost metoda sătenilor de a curăța vegetația uscată prin incendiere, înaintea primăverii. În primul an ne-am trezit chiar de ziua națională cu incendiu pe vreo 3-4 hectare, care afectase și o mică bucată de pădure tânără de aluni si mesteceni. Nu știam ce se întâmplă, dar am mers să stingem focul, care aredea mocnit prin frunzele uscate. Cei care puseseră foc nu mai erau acolo, probabil aveau treabă acasă. Am luptat vreo patru ore cu focul care incerca să se răspândească prin pădurice. Am reușit! Insă acum urma pentru noi provocarea. Să anunțăm pompierii, poliția să tragă la răspundere pe cei inconștienți? Amenda era mare. Dar și inconștiența care dusese la incendiere, și mai mare. Mai vorbisem cu vecinii privitor la arderea vegetației, că nu este bine, periculos, dar pe ei îi interesau mai mult banii și cum să-i obțină mai ușor, pentru că terenurile trebuiau curățate ca să primească subvenția de la UE pe fiecare hectar.
Nu doream să ne facem dusmani cu vecinii care oricum ne priveau ciudat, dar dacă nu luam o poziție pe care ei să o înțeleagă, pe viitor lucrurile puteau continua la fel. Am anunțat poliția și pompierii, care ne-au mulțumit că am stins focul, însă nu părea să-i intereseze cine a pus foc. Am fost astfel dezamagiți a doua oară de inconștineța atât de generalizată. Cu toate astea ne-am atras dușmănia autorilor focului, deoarece au aflat de la poliție că noi am făcut reclamație. Uneori cineva trebuie să aibă rolul ”negativ” ca să se petreacă o schimbare. Anul următor au venit să ne întrebe dacă mai pot da foc să curețe pe terenurile lor. Măcar au făcut un pas, nu mai dau foc și pe ale altora.
Din această experiență am înțeles că lucrurile nu se schimbă ușor și ceea ce are puterea este luarea de poziție, propria atitudine, exemplul propriu. Chiar dacă pare puțin, în mintea colectivă a satului rămâne un episod la care se mai gândesc câteodată.
        Apoi a venit primăvara, și natura și-a reîmbrăcat haina sa verde și frumoasă. Unde fusese ars, incet incet s-a inverzit, chiar dacă nu cu așa multe feluri de ierburi. Ne-am bucurat că rana focului nu a rămas prea mult vizibilă și pământul i-a iertat pe cei care au pus foc. Viața mereu iese la suprafață.

                                                    ***

       Voi vorbi acum despre o altă provocare care a venit peste comunitatea noastră în formare. Forțele care nu doresc schimbarea în lume sunt treze și acționează fără preaviz. Văzând Ele că nu ne dăm bătuți ușor, s-au pornit să ne atace din interior. Așa că ne-am trezit într-o zi cu un ”investitor” care era dispus să cumpere o mare parte de teren în zona pe care noi gândiserăm spațiul comunității, pentru care noi deja aveam un susținător decis să cumpere pentru comunitate. Acest nou ”investitor” ne-a fost adus chiar de doi vecini din comunitate, care credeau că interesul personal este mai important decât viitorul comunității. Insă ideile sale despre comunitate nu corespundeau cu ale noastre, și nici nu părea să-l intereseze că noi aleseserăm acest loc pentru o comunitate care avea o viziune clară, făcută publică. Puterea banlui era cea care decidea aici, și terenul nefiind incă arvunit, s-a aruncat să cumpere 25 ha, susținut moral și faptic de cei doi ”buni vecini”. Chiar s-au organizat într-o grupare care să facă o comunitate paralelă cu cea pornită deja de noi, dar în același spațiu fizic, adică pe valea noastră. Veniseră tocmai la țanc să profite de un loc frumos, nepoluat, retras, și ieftin, pentru care nu făcuseră nimic.. Nu participaseră la punera pietrei de temelie, însă acum se bucurau să ne ”dea la o parte” pentru că locul era prielnic. Locația fusese aleasă de noi după căutări prelungite luni de zile prin toată țara, acțiune la care ei nu participaseră, deoarece nici măcar nu ne cunoșteam la acea vreme.
        Doar că lucrurile nu s-au oprit aici. Ei aveau pe rol cumpărarea unei mari suprafețe, pe care sperau să întemeieze o comunitate paralelă, dar le trebuia publicitate. Și cum deja se băgaseră peste locația noastră, de ce să nu ne ia și numele care deja avea o mare popularitate pe internet. Eram cunoscuți ca Valea Curcubeului datorită blogului lansat în oct 2011, deși nu realizaserăm cât de importantă era imaginea virtuală a unei comunități. De aceea nici măcar adresele noastre web nu aveau denumirea Valea Curcubeului, cu excepția adresei de email.
Așa că noii doritori de comunitate au gasit rapid lacuna noastră de organizare virtuală și au ”luat” pe net cele mai importante adrese web cu denumirea Valea Curcubeului. Deci foarte simplu, și perfect legal, au făcut ”ca la carte” un site, un blog, adresă de faceboof, twitter și cine mai știe ce, cu numele Valea Curcubeului, considerându-se ei comunitatea.

Din disperare, căci situația părea să scape cu totul de sub control, am încărcat informație pe situl valeacurcubeului.org pe care-l dețineam de câteva luni fără să fi fost încărcat pe net. Am făcut și o adresă de facebook -valea curcubeului ecovillage- dar era prea târziu. Căzuserăm în capcana luptei pentru un nume sau imagine, deși noi ne apăram pe bună dreptate comunitatea pe care o porniserăm. În ochii lumii care nu știa ce se petrecuse aici, noi păream a fi într-o luptă de interese mari. Așa că am ales calea pașnică, și nu am postat nimic pe internet legat de această încercare. Fuseserăm lucrați profesional și nu aveam ce face. În scurt timp simțind că suntem trași într-un conflict care ne lua liniștea, bucuria și entuziasmul de a merge mai departe, am intuit că singura soluție era să schimbăm numele comunității ca să nu mai fim asociați cu cei care făcuseră treaba ”profesionist”. Am trăit atât de multe dezamăgiri, chiar și trădarea celui mai intim prieten al comunității noastre, încât ne credeam doborâți. Dar asta nu era totul, mai urma...
A treia lovitură a venit în primăvara acestui an când cealaltă ”valea curcubeului” a considerat că trebuie să facă lucrurile și mai ”profesionist” prin scormonirea și ”înflorirea” vieții mele personale, printr-un pamflet. Slavă domnului că nu am citit acea mizerie în patru acte, sau trei? Poate că cei ce l-au citit știu mai bine.
Ajunsesem la capătul puterilor. Nu mai aveam nici identitate, eram două entități cu același nume. Ce era de făcut? Deja luam în calcul plecarea din vale și pornirea comunității în altă parte. Dar asta ar fi însemnat pierderi și mai mari, nu numai materiale, dar și sufletești. Nu o dată, de mai multe ori am simțit ca și cum ne furaseră visul. Toată energia noastră fusese trasă în această confruntare. Și pentru ce? Ne părea rău că datorită acestei situații, nu ne mai simțeam în siguranță- fiind mereu urmăriți, ce facem, ce scriem - și de aceea nu mai scriam aproape nimic pe blogul nostru.
Noi am venit aici cu un vis, cu o viziune și nu să ne luptăm pentru un nume sau un teren. Mesajul nostru este cel care contează: se poate trăi liber și fericit, independent de sistem, găsindu-ți resursele în tine însuți prin prezență în moment, cunoașterea și cocrearea continuă la Creație.

Suntem aici și mergem înainte pe drumul pe care am pornit! Puritatea intențiilor, a gândurilor, și a faptelor, este cea care contează. Efectele nu au întârziat să apară. Cei care s-au situat de cealaltă parte, fără să-și dea seama ne-au arătat, prin lupta lor crâncenă împotriva noastră, că noi eram pe drumul cel bun. Și fiecare dintre ei au început să-și primească răsplata, fără să intervenim noi. După semințele semănate, roadele sunt pe măsură.
Noi am lucrat mult cu noi înșine să aplicăm cu adevărat iertarea. I-am iertat și încă îi iertăm în continuare. Am căutat și propus soluții pentru a evita scindarea în două tabere. Dar se pare că lucrurile nu au mers într-acolo. Nu au înțeles. Așa că am ales să o luăm de la zero după doi ani si 4 luni, lăsându-le lor ce-și doreau mai mult: numele Valea Curcubeului!

A durat un an de zile să punem în aplicare decizia pe care o vedeam singura înțeleaptă: adică să renunțăm... la nume. Acum am creat un site nou, cu unele modificări de viziune survenite în urma experiențelor prin care am trecut în ultimii doi ani. Dacă a adurat atât de mult să revenim, a fost pentru că am tot sperat că ceilalți vor înțelege că drumul pe care porniseră nu-i susține nici pe ei, nici comunitatea. Între timp ”investitorul” a înțeles - după ce a pierdut câteva mii de euro - că se asociase cu cine nu trebuia. Acum este de partea noastră, deși răul făcut nu prea se mai șterge nici din buzunarul lui nici din sufletele noastre. Dar noi încercăm. Isus Cristos ne-a învățat să iertăm de 7 ori câte 77. Nu credeam să fie posibil. Dar aici viața îți oferă experiențe profunde și nu ai deloc timp să te plictisești. Abia suntem la primul ciclu de 77 de iertări.

Așadar dragi prieteni, acum la sfârșit de an – care este doar o ficțiune stabilită de oameni - am simțit impulsul de a vă transmite tuturor celor care v-ați întrebat ce se întâmplă cu noi, cum au fost primii doi ani ai comunității noastre. Deși trările personale nu au fost detaliate aici, experiențele descrise ne-au școlit foarte mult, ne-au pus cu adevărat în fața situației de a ne iubi aproapele. O continuă provocare de a găsi în noi Iubirea, și de a o dărui chiar și celui potrivnic, de a-l ierta cu adevărat și a merge înainte. Am trecut prin experiențe pe care nu credeam că suntem în stare să le depășim. Dar până la urmă am înțeles că greutățile reale pot fi depășite, nu și cele imaginare. Si asta am învățat chiar de la cei care au fost oponenții nostri, de care ne-a fost milă în multe momente. Și ei sunt actori într-o piesă de teatru în frumoasa reprezentație vie a Vieții.
Comunitatea începută de noi își continuă existența pe plan virtual, sub numele Noul Răsărit, care are și adrese web proprii, inclusiv pe facebook. Pentru o perioadă de timp vom posta încă și pe acest blog pentru ca vizitatorii să se obișnuiască cu noua schimbare. Vă sugerăm să vă abonați pe noul site pentru primirea noilor postări pe email.
Poate părea că aici am menționat doar provocările negative și nu am spus și despre cele pozitive. Acestea din urmă sunt mult mai multe și cred că fiecare persoană le are pe ale sale, astfel că le poate descrie personal.

Vă mulțumim și vă dorim să fiți fericiți!