Iubind ceea ce este

   ....Odata, patru invatati insoteau o caravana in drumul ei prin desert. Intr-o seara, stand in jurul focului si uitandu-se la numeroasele camile ce se odihneau in apropiere, pe nisip, au inceput sa le laude si sa ridice in slavi foloasele pe care acestea le aduc omului.

"Ascultati, spuse unul dintre ei. Noi patru suntem maestri ai condeiului si al penelului. Haideti sa inchinam fiecare acestui minunat animal cate o opera care sa-i cinsteasca insusirile."
In prima seara, primul dintre invatati se inchise in cortul sau timp de cateva ore. Cand focul era aproape pe sfarsite, iesi si le arata celorlalati ce facuse. Opera sa era un desen minunat care infatisa o camila care tocmai se ridica, atat de maiestrit conturata, incat parea vie. Cel de-al doilea ciopli cu indemanare o statueta gratioasa. Al treilea scrise un scurt poem.
Cand veni randul celui de-al patrulea, acesta se inchise preocupat in cortul sau si le ceru celorlalati sa nu-l deranjeze.
Trecu o zi, trecura doua, apoi trei, invatatul ramase inchis in cortul sau. Din cand in cand, tovarasii lui se apropiau mirati de peretii cortului. Dinautru se auzea doar scartaitul penei pe hartie...
In sfarsit, la capatul celei de-a patra zile, perdeaua de la intrare se dadu la o parte si ce-l de-al patrulea invatat isi facu aparitia, tras la fata si obosit, purtand in brate ca pe o comoara, un sul de pergamente pe care le azvarli triumfator in mijlocul tovarasilor sai.
Pe primul pergament se putea citi:“Tratat despre camila – sau cum ar trebui sa fie camila perfecta.”

*** 
Eu, una, nu stiu cum arata camila/comunitatea perfecta. Nu stiu nici macar cum arata Spatiul de Iubire pefect, “vazut” din fata calculatorului, dintr-o cutie de beton, invaluit de vibratia continua a tot felul de aparate, asaltat de duduitul motoarelor si de claxoanele masinilor... Nu stiu si nici nu vreau sa stiu.
Stiu doar ca de cand am venit aici n-a fost nicio zi in care sa nu ma uit in jurul meu spunandu-mi: “Doamne, cat de frumos e!”
Am inceput prin a pune cortul pe Spatiul meu. In primele zile, nici macar n-am incercat sa dorm in el. Nu ma simteam pregatita. Ma uitam la cort, la padurea din spatele lui, imi inchipuiam cum voi dormi singura acolo... si simteam cum ma cuprinde teama si tristetea.
Apoi, cand am adunat destul curaj, m-am mutat in cort. Cateodata, cand vremea era prea urata, sau cand imi simteam sufletul impovarat, dormeam tot in casa. Poate, la inceput, nici n-o sa-i spun Spatiu de Iubire, ma gandeam. Pana la urma, ce stiu eu cu adevarat despre Iubire? Ce fel de iubire pun eu in el?
Seara, urcam prin iarba uda catre cort. Intram, ma pregateam de culcare, revedeam mental evenimentele de peste zi apoi, oricat as fi fost de obosita, invaluita de mireasma cimbrisorului, ma relaxam si incepeam sa ascult: jur-imprejur se auzeau taraitul greierilor, cantecul melodios al coropisnitelor, strigatele indepartate ale bufnitelor. Cateodata auzeam in departare strigatele ragusite ale capriorilor – ascultam cu atentie, pana adormeam. Dimineata, ma trezea cantecul cucului, murmurul parului, talangile oilor sau ciocanitoarea care-si cauta hrana in nucul din apropiere. Si atunci simteam ca primesc energie.
Incet-incet, mi-am dat seama ca am devenit mai atenta, si ca exista o legatura sufleteasca intre mine si Spatiul Meu, ca am inceput sa il simt altfel. Cortul nu devenise o casa, dar Spatiul da. Cand imi simteam sufletul impacat, puteam intra in aceasta Casa. Cand pendulam intre teama si frustrare – nu. Intre mine si Casa-mea-Vie existau sentimente.
Respectul, admiratia, dorinta de a crea si de a ocroti – primele semne de Iubire. Casa-Mea-Verde imi daruieste flori, fragute si capriori, eu ii daruiesc liniste, atentie si respect. Ea ma intampina cu soare sau cu ploaie, sau cu cer instelat si miros de faneata. Eu, inainte de a-i pasi pragul, ma opresc si ma uit in mine.
Nu-i usor. Fiecare are hopul lui de trecut, temerile lui de infruntat. Dar cu cat reusesc sa ma cunosc mai bine, cu atat mi se pare ca sunt mai aproape de Iubire, ca am ce darui.
Simt cum infloreste un vis. In sufletul oamenilor visul acesta rodeste deja, pentru noi si pentru generatiile urmatoare.
E deja real, ca o amintire pe care s-o depeni intr-o noapte geroasa de iarna, la gura sobei. O poveste de dragoste, intr-o poveste de dragoste:     
“Am venit aici visand cu ochii deschisi. Un vis bland, despre un Pamant ca o gradina. Cautam un loc care sa ne devina Acasa. La inceput, am trecut nestiutoare pe langa el. Apoi, intr-o zi, cand lumina apusului poleia totul in jur, am vazut un mesteacan cum imi facea semne cu frunzulitele. Si am stiut ca aici este locul. Nucul acesta l-am plantat cu gandul la tine. Si apoi ai venit Tu”

***
Eu nu stiu cum arata Spatiul de Iubire perfect. Dar stiu cum arata al meu. Si e abia la inceput.