20 aprilie 2013

Mame pentru mame


Am bucuria de a cunoaşte personal două dintre femeile curajoase care au ales să născă acasă în România, chiar dacă nu e ceva obişnuit şi chiar dacă nici legea, nici doctorii  nu le încurajează, ba dimpotrivă. Amândouă mi-au povestit, strălucind de bucurie, despre cum e să aduci pe lume un nou suflet în căldura şi atmosfera iubitoare a propriului cămin, înconjuraţi de cei dragi.

19 aprilie 2013

Micul suflet si… alte picturi



Deoarece persoanele interesate de picturi au cerut sa mentionez si preturile, am sa fac acest lucru pe mail, cand imi veti scrie. Repet adresa: marielljustin@yahoo.com
           Am mai lucrat ceva in ultimul timp, vedeti acest link:

http://www.flickr.com/photos/cernat_marina/

Am incercat uploadarea imaginilor direct pe blog, insa nu am reusit, mozzila era cam beata :)). Este vorba de primele trei imagini: piticul, priviti florile si mandala.


Micul suflet si Soarele


“Odată a existat un Suflet Mic, care i-a declarat lui Dumnezeu:
- Ştiu cine sunt!
Şi Dumnezeu a răspuns:
- Ce-mi spui e minunat! Şi cine eşti tu?
Micul suflet a strigat:
- Eu sunt Lumina!
Dumnezeu a zâmbit cu drag:
- Ai dreptate! Eşti, într-adevăr, Lumina.
Micul Suflet era extrem de fericit; Tocmai desluşise misterul pe care întreg Regatul dorea să-l descopere.
- Uau!, spunea Micul Suflet, asta e grozav!
Dar curând, doar a şti nu i-a mai fost suficient. Micul Suflet a început să-şi dorească să fie ceea ce tocmai descoperise că este. Şi astfel, Micul Suflet a mers din nou la Dumnezeu (ceea ce nu e deloc o idee rea pentru sufleţelele care-şi doresc să fie Ceea ce Sunt cu Adevărat) şi i-a spus:
- Acum, că ştiu ce sunt, pot să şi fiu ceea ce sunt?
- Adică vrei să FII Ceea ce EŞTI cu Adevărat?, îl întrebă Dumnezeu.
- Păi, răspunse el, una este să ştiu ce sunt, şi cu totul alta e să fiu ceea ce sunt. Vreau să simt cum e să fiu Lumina.
- Dar tu chiar Eşti Lumina!, îi răspunse Dumnezeu cu un zâmbet larg.
- Într-adevăr! Dar eu chiar vreau să simt cum e să fii lumină, se tot plângea Micul Suflet.
- Aşa deci?, răspunse Dumnezeu râzând în barba-i, ar fi trebuit să-mi dau seama de asta mai devreme, mereu ai fost un spirit aventuros.
Atunci privirea lui Dumnezeu se schimbă:
- Ar fi totuşi un lucru.
- Ce? Întrebă Sufleţelul.
- Păi, nu există decât Lumina. Vezi tu, am creat doar ceea ce eşti tu şi, astfel, nu există nici o modalitate prin care tu să trăieşti experienţă a Ceea ce Eşti, atâta vreme cât nu există opusul a ceea ce eşti.
- Adică?, intraba confuz, Micul Suflet.
- Hai să ne gândim în felul următor, îi spuse Dumnezeu: tu eşti ca o lumânare în Soare. Eşti acolo împreună cu alte milioane, miliarde de lumânări, pentru a crea Soarele. Şi Soarele nu ar fi el însuşi fără de tine; el nu ar fi Soarele, fără una din lumânările sale. Şi fără tine, el nu ar mai fi Soarele, pentru că nu ar mai străluci la fel de puternic. Deci, cum ai putea să te cunoşti pe tine însuţi ca fiind Lumină, când tu eşti în Lumină?
- Păi, îi răspunse Sufleţelul, tu eşti Dumnezeul, gândeşte-te la o soluţie.
Dumnezeu zâmbi din nou şi-i spuse:
- Am găsit deja soluţia. Pentru că nu te poţi vedea ca fiind Lumină, atâta vreme cât tu eşti în Lumină, atunci te vom înconjura cu întuneric.
- Ce este întunericul?, întrebă Micul Suflet.
- Este ceea ce tu nu eşti.
- Îmi va fi frică de întuneric?, întrebă Micul Suflet.
- Doar dacă alegi tu să-ţi fie frică. Nu are, de fapt, de ce să-ţi fie teamă, decât dacă tu decizi asta. Vezi tu, noi ne jucăm; doar ne prefacem că e întuneric.
- Aaa! Exclamă Micul Suflet, deja m-am liniştit.
Apoi Dumnezeu îi explică faptul că pentru a putea trăi o experienţă anume, va trebui să apară exact opusul stării respective:
- Şi asta este un mare dar, pentru că fără el, nu ai putea afla cum sunt toate de fapt. Nu ai putea să cunoşti Căldură, fără ajutorul Frigului, Sus fără Jos, Rapid fără Încet, Stânga fără Dreaptă, Aici fără Acolo, Acum fără Atunci. Şi astfel, încheie Dumnezeu, să nu ridici pumnul ori vocea împotriva întunericului, nici să nu-l blestemi. În schimb, fii Lumina în Întuneric şi nu te întrista din cauza lui. Atunci vei şti Cine Eşti cu Adevărat şi toţi ceilalţi vor şti asta. Lasă-ţi Lumina să strălucească, pentru că şi ceilalţi să afle cât eşti de special.
- Vrei să spui că e în regulă să-i las pe cei din jurul meu să vadă cât de special sunt?, întrebă Micul Suflet.
- Bine-nţeles! Răspunse Dumnezeu râzând; este perfect în regulă! Dar aminteşte-ţi că” special” nu înseamnă “mai bun”. Toţii sunt speciali, fiecare în felul său. Deşi mulţi dintre ei au uitat lucrul acesta. Îşi vor da seama că este în ordine să se considere şi ei speciali la rândul lor, doar atunci când tu vei reuşi să accepţi că tu eşti special.
- Minunat!, râdea Micul Suflet sărind în sus de bucurie, pot să fiu oricât de special îmi doresc!
- Şi poţi să începi lucrul acesta, chiar acum!, îi mai spuse Dumnezeu, care dansa de bucurie, împreună cu Micul Suflet. Apoi, îl întrebă:
- În ce mod îţi doreşti tu să fii special?
- Nu înţeleg. Răspunse Micul Suflet.
- Păi, a fi Lumina înseamnă a fi special, şi a fi special are multe aspecte. Este special să fii bun. Este special să fii blând. Este special să fii creativ. Este special să fii răbdător. Poţi să-mi spui în ce fel ai mai putea să fii special?
Micul Suflet a rămas tăcut pentru un moment:
- Mă pot gândi la multe feluri de a fi special!, exclamă Micul Suflet. Este special să fii de ajutor. Este special să fii darnic. Este special să fii prietenos. Este special să fii bun faţă de alţii.
- Într-adevăr, îi răspunse Dumnezeu, iar tu poţi să fii toate acestea, sau orice parte îţi doreşti, oricând! Asta înseamnă să fii Lumina.
- Ştiu! Ştiu! Ştiu ce vreau să fiu! Strigă Micul Suflet cu mult entuziasm, vreau să fiu special, fiind iertător. E ceva special să ierţi?
- O, da! E foarte special.
- Ce bine! Asta vreau să fiu! Vreau să fiu iertător! Vreau să trăiesc experienţă a ce înseamnă să fii iertător.
- Bun, spuse Dumnezeu, dar înainte ar trebui să ştii ceva.
Micul Suflet devenea puţin nerăbdător. Părea că mereu apar unele complicaţii.
- Ce anume ar trebui să ştiu?, oftă Micul Suflet.
- Nu ai pe cine să ierţi.
- Nimeni? Micul Suflet abia putea crede asta.
- Nimeni! Răspunse Dumnezeu. Tot ce am creat este perfect. Nu există nici măcar un suflet în toată creaţia care să fie mai puţin decât perfect. Uită-te în jurul tău!
Abia atunci observă Micul Suflet marea mulţime ce se adunase în jur. O mulţime de suflete veniseră din toată împărăţia, pentru că se răspândise vorba cum că Micul Suflet purta această conversaţie cu Dumnezeu şi cu toţii erau curioşi să o audă. Privind în jurul lui, Micul Suflet a trebuit să-i dea dreptate: nu există nimeni mai puţin minunat, mai puţin magnific, mai puţin perfect decât el însuşi. Atât de minunată şi strălucitoare era mulţimea din jur, încât Micul Suflet abia o putea privi.
- Atunci pe cine ai putea ierta?, întrebă Dumnezeu.
- Of! Nu va mai fi deloc distractiv, se îmbufnă Micul Suflet. Îmi doream să trăiesc experienta iertării. Doream să aflu cât e de special să fii iertător.
Şi astfel Micul Suflet tocmai aflase cum e să fii trist.
Dar chiar atunci, un Suflet Prietenos ieşi din mulţime şi se apropie.
- Nu te întrista Suflet Micuţ, îi spuse Sufletul cel Prietenos, te voi ajuta eu.
- Da?!?, se lumină Micul Suflet, dar cum?
- Îţi voi aduce pe cineva pe care să ierţi.
- Poţi face tu acest lucru?
- Cu siguranţă! Ciripi Sufletul cel Prietenos, pot să apar în viaţa ta următoare şi să mă comport în aşa fel, încât tu să ai pe cine ierta.
- Dar de ce? De ce ai face lucrul acesta?, întrebă Micul Suflet. Tu, care eşti o fiinţă atât de perfectă! Tu, care vibrezi atât de putermic, încât abia te pot privi. Ce te-ar putea face să vrei să-ţi încetineşti vibraţia atât de mult, încât Lumina pe care o radiezi acum să se transforme într-un Întuneric dens? Ce te-ar putea face, pe tine – care eşti atât de uşor, încât dansezi deaspura stelelor şi te mişti prin împărăţie cu viteza gândului – să apari în viaţa mea şi să comiţi astfel de lucruri?
Micul Suflet fu suprins de răspuns.
- Nu fi atât de mirat, spuse Sufletul cel Prietenos, şi tu ai făcut acelaşi lucru pentru mine. Nu-ţi aminteşti? Ohooo, am dansat de multe ori împreună, noi doi. Am dansat împreună de-a lungul veacurilor. Ne-am jucat împreună de multe ori şi în multe locuri. Tu doar nu-ţi aminteşti. Am fost amândoi un Tot.
Împreună am fost Sus-ul şi Jos-ul, Stânga şi Dreapta, Aici şi Acolo, Acum şi Atunci. Am fost Femeia şi Bărbatul, Bunul şi Raul, am fost amândoi şi Victimă şi Agresorul. Astfel ne-am întâlnit de nenumărate ori, noi doi, fiecare aducându-i celuilalt exact ceea ce avea nevoie pentru a putea trăi experienţa a Ceea ce Suntem cu Adevărat.
Sufletul cel Prietenos explica mai departe: Voi veni în viaţa ta următoare şi voi fi «cel rău» de data asta. Îţi voi face nişte lucruri groaznice, şi abia atunci tu vei putea trăi experienţa a ceea ce înseamnă să fii Cel care Iartă.
- Dar ce anume îmi vei face de va fi atât de înspăimântător?, întrebă Micul Suflet, puţin speriat.
- Păi, ne vom gândi noi împreună la ceva, răspunse Sufletul cel Prietenos, făcându-i un semn cu ochiul.
Sufletul cel Prietenos devenise deodată serios şi spuse cu o voce slabă:
- Ai avut dreptate înainte, să ştii.
- La ce te referi?
- Va trebui să-mi încetinesc vibraţiile şi să devin violent, pentru a putea face toate aceste lucruri nu prea plăcute. Va trebui să mă prefac că sunt cineva foarte diferit de ceea ce sunt de fapt. Aş avea o favoare să-ţi cer.
- Cere-mi orice!, strigă Micul Suflet, începând să danseze şi să cânte: Voi putea fi Iertător! Voi putea fi Iertător!
Atunci Micul Suflet observă că Sufletul cel Prietenos rămase foarte tăcut.
- Ce anume doreşti să-mi ceri? Ce aş putea să fac pentru tine? Eşti un înger că faci toate acestea pentru mine.
- Bine-nţeles că Sufletul cel Prietenos este un înger, interveni Dumnezeu. Toţi sunt îngeri. Aminteşte-ţi asta mereu: Eu vă trimit numai îngeri!
Şi atunci Micul Suflet nu-şi dorui nimic mai mult decât să îndeplinească dorinţa prietenului său:
- Ce pot să fac pentru tine?
Sufletul cel Prietenos răspunse:
- Atunci când te voi lovi şi te voi izbi. În momentele în care îţi voi face cele mai groaznice lucruri pe care ai putea să ţi le imaginezi, în chiar acel moment, aminteşte-ţi te rog Cine Sunt cu Adevărat.
- Oooo, îmi voi aminti!, plângea Micul Suflet, îţi promit! Mi te voi aminti exact aşa cum eşti acum, aici.
- Bine, răspunse Prietenul său, pentru că, vezi tu, eu mă voi preface atât de bine, încât voi uita şi eu la rândul meu. Şi dacă nu îţi vei aminti tu cine Sunt cu Adevărat, s-ar putea să nu mai fiu în stare să-mi reamintesc pentru o perioadă lungă de timp. Şi dacă uit Cine Sunt, s-ar putea ca şi tu să uiţi Cine Eşti. Şi astfel vom fi amândoi pierduţi. Va fi nevoie ca un alt suflet să vină şi să ne amintească amândurora Cine Suntem.
- Nu, nu vom uita, îi promise Micul Suflet, îţi voi reaminti eu. Şi îţi voi mulţumi că mi-ai adus acest dar – şansa de a trăi experienţa a Cine Sunt cu Adevărat.
Şi astfel, cei doi căzuseră de acord. Micul Suflet îşi începuse nouă viaţă, emoţionat să fie Lumină, ceea ce era foarte special şi entuziasmat să facă parte din acel ceva foarte special, numit Iertare.
Micul Suflet aştepta cu nerăbdare să fie în stare să trăiască experienta Iertării şi să-i mulţumească oricărui suflet care făcea că acest lucru să fie posibil. Şi, ori de câte ori un nou suflet apărea în preajma lui – chiar dacă acel nou suflet îi aducea bucurie ori tristeţe – dar mai ales dacă îi aducea tristeţe – Micul Suflet îşi amintea ce-i spusese Dumnezeu:
- Adu-ţi aminte: eu vă trimit numai îngeri.

Neale Donald Walsch – The Little Soul and The Sun

 



Despre ego, din nou




            Arborele care dăruieşte

            Se spune ca a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
            Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
            Aşadar copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu îl poţi atinge. Ceea ce poate fi atins, este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
            Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
            Băiatul a crescut. Uneori dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.  Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când alcineva se poate sprijini pe ea; egoul nu este fericit decât atunci când cineva îl reconfortează.
            Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui... Trebuia să-şi treacă examenele, să îşi facă prieteni... De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: "Vino, vino. Te aştept". Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi altcuiva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
            Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în umbra ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. "Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?"
            Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".
            Băiatul i-a răspuns: "Ce poţi să-mi oferi, că să trec să te văd? Eu îmi doresc bani". Egoul este întotdeauna motivat: "Ce poţi să-mi oferi ca să vin la tine?" Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altmineri nu văd de ce a-ş face-o". Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are niciun scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
            Uimit, copacul i-a spus băiatului: "Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ce am". Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat. "Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani."
            Băiatul i-a spus: "Atunci de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg acolo unde nu pot obţine bani. Am nevoie de bani". Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
            Copacul s-a gândit mult, după care a spus: "Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani".
            Băiatul s-a luminat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
            Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
            Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
            Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel a o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi pentru a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
            După mulţi ani, băiatul, devenit adult, s-a întors la copac.
            Acesta i-a spus: "Vino la mine.Vino şi îmbrăţişează-mă".
            Bărbatul i-a spus: "Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte".
            Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
            Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine!"
            Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să îmi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?"
            Copacul a exclamat: "O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă".
            Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei..
            "Noi nu trăim în case, dar uite ce-ţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi contrui o casă cu ajutorul lor".
            Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
            Bărbatul a plecat fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
            Copacul, devenit acum un simpu trunchi fără crengi, a continuat să îl aştepte. Ar fi vrut să-l strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia
vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate niciun sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare:
"Vino, vino, iubitul meu".
            Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: "Ce mai pot face pentru tine?
Ai venit după foarte, foarte mult timp".
            Bătrânul i-a răspuns: "Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Pentru asta am nevoie de o barcă".
            Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta".
            Omul a adus un fierăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
            Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

            Odată, m-am trezit lângă un ciot. Acesta mi-a şoptit: "Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj".
            Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
                                               
                                                autor: Shel Silverstein; comentariile cu litere italice sunt inserate de Osho.

                                                                                                                                                            Marina

17 aprilie 2013

Apa criteriul să vă fie



"Oamenii nu au în ei nimic fundamental defect. Dacă le dai să pună în scenă o povestire care îi pune în armonie cu lumea, ei vor trăi în armonie cu această lume. Dar dacă le dai să pună în scenă o povestire care îi pune în conflict cu lumea, aceştia vor trăi în conflict cu această lume. Dacă le dai să pună în scenă o povestire în care ei sunt stăpânii lumii, ei se vor comporta ca şi cum ar fi stăpânii acestei lumi. Şi dacă le dai să pună în scenă o povestire în care lumea e un inamic ce trebuie subjugat, ei o vor subjuga la fel ca pe un inamic, şi într-o bună zi, inevitabil, acest inamic le va sta la picioare, răpus, cum se întâmplă acum cu această lume."

12 aprilie 2013

Vine primăvara




 Vine primăvara?

Iarna se duse de data asta mai repede, credeam noi. Nu a fost o iarnă grea, nici multă zăpadă. Norii ne-au tinut destul de mult companie și nu prea ne-au lăsat să vedem ades fața Soarelui. Poate ca să ne conducă la a ne privi și simți Soarele din interior...

9 aprilie 2013

Desăvârşiţi Spaţiul Vieţii

Dacă cineva mi-ar spune că vrea să ştie mai multe despre Cedrii Sunători ai Rusiei, n-aş începe prin a-i recomada primul volum din serie, Anastasia, ci pe ultimul, Anasta. Aşa simt eu, că ar fi cea mai bună alegere: dacă va rezona cu cele citite, se va întoarce singur la primul volum şi, probabil, că le va citi cu nesaţ pe toate. În caz contrar, măcar va primi, drept răsplată pentru străduinţa lui, cel mai sacru îndemn dintre toate: „Desăvârşiţi Spaţiul Vieţii!”
Mi-aş dori ca aceste cuvinte să răsune adânc în inima cititorilor, repetate mereu ca o melodie interioară: „Desăvărşiţi Spaţiul Vieţii... Desăvârşiţi Spaţiul Vieţii...Desăvărşiţi...”
Îmi imaginez apoi cum, odată molipsiţi de melodia fermecată, ne-am uita întrebători în jurul nostru,căutând să vedem ce putem îmbunătăţi.

5 aprilie 2013

Plantăm Fapte Bune în România



Acolo unde alţii au văzut o problemă de nerezolvat, ei au identificat o oportunitate.
Da, ei ştiu că în România se taie mult şi ilegal. Însă nu vorbesc prea mult despre asta. S-a vorbit şi se vorbeşte deja destul. Şi nu pot decât să admir simplitatea şi determinarea de care dau dovadă. Atitudinea  lor mă face să mă gândesc la o poveste amerindiană, tare dragă mie:

1 aprilie 2013

Exerciţiu de conştientizare:


Deschideţi calculatorul. Ok, dacă citiţi asta, sunteţi deja pe net, cu calculatorul pornit. Deschideţi o nouă fereastră de căutare. Alegeţi Google.
Scrieţi în căsuţa de căutare: „school is making me” şi priviţi ce sugestii apar.



Priviţi-le bine.
Nu ştiu cum vă simţiţi voi, ştiu doar că pe mine m-a întristat. Mult. Încerc să îmi amintesc cum era pentru mine când eram mică. Ce simţeam când trebuia să merg la şcoală, cum mă simţeam acolo...  cum mi-ar fi plăcut să fie...