1 aprilie 2013

Exerciţiu de conştientizare:


Deschideţi calculatorul. Ok, dacă citiţi asta, sunteţi deja pe net, cu calculatorul pornit. Deschideţi o nouă fereastră de căutare. Alegeţi Google.
Scrieţi în căsuţa de căutare: „school is making me” şi priviţi ce sugestii apar.



Priviţi-le bine.
Nu ştiu cum vă simţiţi voi, ştiu doar că pe mine m-a întristat. Mult. Încerc să îmi amintesc cum era pentru mine când eram mică. Ce simţeam când trebuia să merg la şcoală, cum mă simţeam acolo...  cum mi-ar fi plăcut să fie...
Nu mi-a plăcut şcoala. Mi-a plăcut să învăţ, să citesc, să aflu, să ştiu – asta da. Şcoala – nu. Învăţătoarea  mea din clasele I-IV era o doamnă bătrână (cred că am fost ultima sau penultima generaţie de elevi de care s-a ocupat în cariera ei) cu idei foarte clare despre cum „trebuie” să fie un copil. Din nefericire (sau din fericire) n-am corespuns ideilor ei, aşa că a purtat o adevărată cruciadă pentru a mă corecta. A folosit pedeapsa fizică,  violenţa verbală, etichetarea, ameninţările, umilirea în faţa părinţilor şi a colegilor. Aplica astfel de pedepse tuturor copiilor „răi”. Am urât-o multă vreme pentru „brânză bună în burduf de câine”. Mi-aduc aminte că, în inocenţa mea de copil am întrebat-o ce înseamnă asta. Şi mi-a răspuns „eşti deşteaptă, dar degeaba, n-o să faci nimic cu deşteptăciunea ta, pentru că eşti rea.”
Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, după ce am scăpat de dânsa, în clasele V-VIII am avut parte de o dirigintă de matematică care i-a continuat glorios metodele. Trist e că la vemea aia deja mă obişnuisem cu astfel de metode, aveam parte din plin acasă de ele, aşa că nu i-o luam în nume de rău când mai scăpa câte o palmă. La urma-urmei, eram printre cei mai buni din clasă, la matematică, trebuia să fiu la înălţimea cerinţelor, nu?

Anii au trecut, am uitat cum se rezolvă ecuaţiile de gradul n cu n necunoscute, însă amintirea palmelor şi vorbelor grele m-a urmărit multă vreme.

Mai târziu, terminasem atunci deja cu şcoala, am văzut la televizor un reportaj despre Şcoala Waldorf în România şi mi-am dorit să aflu mai multe. Mi se părea extraordinar că există posibilitatea alegerii. Mi-am dat seama că mă gândeam la şcoală ca la un rău necesar.  Locul, instituţia, unde copiii sunt educaţi în lipsă de ceva mai bun.  Ceva pentru care nu există alternative. Şi m-am bucurat să aflu că, de fapt, există. Trebuie să existe o modalitate de a ne căpăta cunoştinţele fără să plătim cu copilăria noastră pentru ele!

Ce-am învăţat în şcoală? Matematică, română, istorie, geografie, fizică, chimie, biologie, economie politică... Mai ţin minte ceva geometrie de bază, vreo câteva formule firave (nu-s prea sigură de ele), nu ştiu aproape deloc geografie (doamna de geografie ţipa la mine când mă scotea la hartă), ştiu ceva mai multă istorie (am avut un profesor de istorie mi-nu-nat), ceva fizică (dar fără formule), chimie şi biologie am învăţat de plăcere, aşa că mi-a rămas. Şi, bineînţeles, nu mai ţin minte niciun comentariu la română. Am urât cu patimă economia politică, comunist-structurată în acea perioadă... şi asta e tot ce îmi aduc aminte despre materia respectivă.
Ce mi-ar fi plăcut să învăţ la şcoală? Păi... şi matematică, română, istorie, fizică, chimie, biologie, muzică, desen, câte puţin din toate, cât să mă facă curioasă, să-mi dea impulsul de a studia singură. Fără economie politică, în orice caz nu acea economie comunistă cu pretenţie de adevăr imuabil care ni se preda nouă pe atunci...
Mi-ar fi plăcut ca toate acestea să fie, cumva, doar nişte materii secundare. Cutare copil ştie cine a descoperit insulina sau când a domnit Ştefan cel Mare? Bravo lui!
Ştie el însă cum să se poarte atunci când i se pare că este nedreptăţit? Ştie să spună ce doreşte fără să pretindă acest lucru? Ştie să facă faţă frustrărilor fără să-şi îndrepte neputinţa asupra celor din jur?

Personal, îmi doresc ca şcoala să pună mai puţin accentul pe partea teoretică şi mai mult pe cea practică. Să noteze mai puţin „performanţele” copiilor şi să-i sprijine mai mult. Să-i încurajeze mai mult spre cooperare decât spre competiţie. Să-i înveţe să spună nu, atunci când e cazul şi să le dezvolte încrederea în propriile lor capacităţi. Să-i înveţe cum să asculte, nu cum să se supună. Cum să ceară, nu să pretindă. Cum să inspire, nu să comande.  Şi, mai ales, îmi doresc ca şcoala să fie un loc în care ei să se simtă iubiţi şi ocrotiţi.

Cum mi-ar fi plăcut să învăţ la şcoalăă? Ehei, asta este cu totul o altă întrebare. Cu adevărat importantă.

Ocazional, după terminarea şcolii, am participat la mai multe cursuri şi work-shop-uri. Care credeţi că au avut mai mult succes? Cele în care eram nevoiţi să stăm frumos în bănci şi să notăm ce ne spunea profesorul, sau cele interactive? Reţineţi că nu mai vorbim de copiii neastâmpăraţi, cu mintea la fotbal, jocuri pe calculator sau fete, care participă la ore pentru că „aşa trebuie”, ci la adulţi care au ales de bunăvoie să participe la respectivele cursuri. Şi chiar au plătit pentru ele.
Totuşi, atunci când cursurile nu reuşeau să le capteze atenţia, i-am văzut pe adulţii respectivi foindu-se în scaun fără să-şi găsească locul, vorbind între ei şi făcând glume pe seama profesorului sau a colegilor, asemeni liceenilor, plictisiţi şi visând să fie în altă parte.
Şi i-am văzut şi implicaţi, participâd din tot sufletul, dornici să înţeleagă şi să înveţe, tăcând atunci când era nevoie, vorbind atunci când aveau ceva de spus, ascultând când vorbea vreun coleg, pe rând, respectuos, atenţi, armonioşi, cooperanţi şi plini de vitalitate, celebrând momentele petrecute împreună ca pe un prilej unic de relaţionare şi cunoaştere.

Închipuiţi-vă acum că aţi alege să participaţi la un curs extra-şcolar şi aţi da de un profesor care ar aplica metodele învăţătoarei mele... Care ar fi reacţia voastră? Cine ar suporta să fie tratat astfel? Cine nu s-ar gâdi că „trebuie să existe o altă medodă mai bună de a învăţa asta?” Cine ar alege un astfel de curs?

Şi, atunci, de ce să îi obligăm pe copiii noştri să suporte? Doar pentru că sunt mai mici şi nu au puterea să aleagă? Am citit pe undeva că ghinda are încredere în ea că are tot ce îi trebuie pentru a deveni stejar. La fel, am încredere în copiii noştri că au tot ce le trebuie pentru a deveni Oameni Frumoşi. Mai degrabă decât să ne luptăm cu ei, căutând să le corectăm defectele, am căuta să cooperăm, stimulându-le calităţile.

Visez la o lume în care şcoala să fie orientată spre valori, relaţii şi comunicare, nu spre acumularea de informaţii. Cum ar arăta programa unei astfel de şcoli? Ar fi o programă gândită în colaborare, la elaborarea căreia ar participa atât profesorii cât şi părinţii şi copiii. Nu ştiu ce materii ar cuprinde, ştiu doar că de pe listă n-ar lipsi Comunicarea Nonviolentă.

De fapt, ar fi printre primele pe listă şi am studia cu toţii, părinţi, profesori şi copii. Am renunţa la roluri şi am învăţa unii de la alţii. Un adevărat Curs de Cultivare a Păcii. Am învăţa împreună să devenim responsabili de atitudinea noastră de zi cu zi. Am acorda igienei conştiinţei noastre cel puţin tot atâta atenţie câtă acordăm igieniei fizice.  Şi cred că tocmai copiii, aşa mici cum sunt ei ar fi cei mai buni profesori. Se pricep atât de bine să ne arate când împăratul e dezbrăcat...

Ar fi materia lor preferată!

2 comentarii:

  1. Ana, e impresionant talentul tau de a spune lucrurilor pe nume. Reusesti operatii chirurgicale pe sufletul oamenilor. Iar asta e talent. Pur. Ce pot sa mai spun, creezi dependenta si m-am invatat sa deschid seara computerul si sa caut ce-ai mai scris. Esti necesara . Continua !

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc mult.Continui, să ştii.
    De fapt, scriu o carte. Creşte de mult în sufletul meu şi simt că aproape i-a venit vremea să se nască. :)

    RăspundețiȘtergere