Cea mai frumoasa Iarna

 

Exista o legenda care spune ca la inceputurile lumii, Anului i s-a dat menirea sa daruiasca haina potrivita Pamantului si sa masoare timpul muritorilor. El a chemat la el pe fiicele sale: Primavara, Vara, Toamna si Iarna
si le-a rugat sa picteze un tablou cat mai minunat, cu ale carui imagini sa daruiasca frumusete lumii.

Fetele au fost nespus de incantate si fiecare s-a intrecut pe sine. Cand a sosit timpul, s-au infatisat toate in fata tatalui lor si i-au aratat incantatoarele creatii. Iar Anul, vazand atata frumusete, nu s-a putut hotari pe care dintre cele patru tablouri sa le aleaga si le-a menit fiicelor sale ca fiecare sa stapaneasca o parte din an pe pamant. Si de atunci, oamenii au primavara, vara, toamna si iarna, fiecare anotimp cu vraja sa – fiecare fiica imbracand pamantul in fiecare zi cu alta haina.

Anul acesta, iarna n-a prea tinut cont de “repartitia” calendaristica. Adevarata Iarna si-a facut aparitia dupa Anul Nou. La inceput, au fost cateva ninsori timide. Apoi, intr-o dimineata, iesind din casa, am vazut un tablou de inceput de lume, un tablou mirific, ca cel pe care trebuie ca l-a pictat la prima data, cand Anul n-a putut sa se hotarasca ce sa aleaga:

Mai intai de toate – lumina: soarele rasarise deja si razele sale patrundeau vesele in camera, parca ne invitau sa iesim afara.

Ceea ce am si facut. Atunci am dat ochii cu capodopera Iernii: toti copacii se transformasera in pomi de Craciun! Singurul ornament, zapada. Dar ce ornament! Beteala, spuma si dantela... totul proiectat pe un cer incredibil de albastru! Iarna in cea mai perfecta inspiratie.

 

Am plecat sa aduc apa de la izvor. Drumul pe sub crengile incarcate ale copacilor a fost o calatorie fantastica – imi aducea aminte de Cronicile din Narnia.Apoi am iesit sa ne bucuram de minunea de zi care se anunta. Ne-am batut cu zapada si ne-am bucurat copilareste de frumusetea care ne inconjura.

Ei bine, cred ca bucuria noastra a motivat-o pe doamna Iarna, asa ca a hotarat sa ne mai dea. Si toata saptamana a fost o poezie: ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara...  In curand, zapada depasea jumatate de metru si nu parea sa dea vreun semn ca ar vrea sa se opreasca.

Dar asta nu ne-a tinut in casa. Am facut impreuna drumuri lungi prin imprejurimi, bucurandu-ne de priveliste si descoperind urmele animalelor – erau atat de multe! Pana la urma, ninsoarea a incetat... si a venit gerul. Florile de gheata au inceput sa ne impodobeasca geamurile, in fiecare dimineata altele. Si, vazandu-le, am simtit ca le dusesem dorul. Sunt ani de zile de cand n-am mai vazut impletitura lor fragila!

Ger-ger, dar noi am continuat sa facem baie afara. De curand am primit un articol din Formula As intitulat “Necrutatorul ger – o cale spre vindecare”. Acolo am aflat numele acelui rus extrem de rezistent la ger despre care vorbeste Megre in cartile sale – Porfiri Ivanov. Un prieten ne-a trimis mai multe articole de pe siteul dedicat oficial acestuia si le-am citit cu mare interes. Vladimir Megre pomeneste doar despre rezistenta neobisnuita a acestui om. Dar citind, am aflat ca Porfiri Ivanov era mult mai mult decat un om foarte puternic fizic. Articolele respective vorbeau despre o vizune complexa asupra vietii si asupra relatiei omului cu Natura, despre trezirea puterilor latente din om, despre iubirea si respectul fata de oameni si Natura, mai mult, despre renuntarea la barierele artificial impuse de om intre el si Natura. M-a impresionat indemnul vizionar lasat de acest personaj extraordinar: “Oameni dragi, ocupati-va locul in Natura. Este locul vostru si nu e ocupat de nimeni!”

Asa ca, de ceva vreme, incheiem baia zilnica pe care o facem afara turnandu-ne pe corp cate o galeata de apa rece. La inceput, n-am fost chiar asa de increzatoare. Daca racesc? Medicamente nu folosesc... perspectiva de a sta zile intregi in pat cu febra, tratandu-ma cu ceaiuri nu-mi suradea deloc. Cu toate acestea am continuat si nici vorba de raceala! Dimpotriva, am devenit mai rezistenta, indur mai usor frigul si acum apreciez acest “ritual” . In plus, am constatat o toleranta mult mai crescuta fata de frig.  

Saptamana trecuta a nins iar si intr-o singura zi zapada cazuta a avut cca. 60 de cm grosime, peste cei inca 60 care erau deja. Cu toate astea, multumita protectiei oferite de pantele si padurile din jur, vremea este linistita, vantul nu bate decat arareori si nu viscoleste. Si linistea nu caracterizeaza numai vremea ci si pe noi. In ciuda zapezii, nu suntem si nu ne simtim izolati sau ingrijorati.

Am inteles ca a te ingrijora nu e o dovada ca iti pasa (de ceva sau cineva) si nici de prudenta, ci de neincredere. Incotro te uiti, intr-acolo te indrepti, spune o vorba. De aceea, deciziile pe care le luam din frica sunt deciziile care ne indeparteaza cel mai mult de telul nostru. Asa ca am intors spatele indoielilor – am devenit una cu visul Anastasiei.

Nu simt deloc lipsa orasului. Avem lemne, hrana, apa. Lucram, citim, planuim viitoarele Spatii de Iubire, meditam. Mi-e dor de cei dragi, atat. O parte din ei vor veni la primavara ca sa se stabileasca aici. Si seara, la lumina lumanrii, in timp ce citim sau vorbim imi inchipui seri mirifice de iarna, cum era pe vremuri la sate (si cum vor fi in comunitate pe viitor) – oameni adunadu-se impreuna, muncind impreuna, mancand impreuna,impartasind idei, daruind, glumind si bucurandu-se. Cladind impreuna, o comunitate.

Una peste alta, a fost cea mai frumoasa iarna pe care am avut-o vreodata. Chiar daca bucuria mea pare intr-o discrepanta strigatoare la cer cu stirile despre calamitatile din tara. Intr-o zi, am dat drumul la radio pentru a afla prognoza meteo. „Mii de oameni, pompieri, militari, angajati ai Crucii Rosii, reporteri si voluntari s-au mobilizat pentru a ajuta satenii din numeroase sate izolate din Vrancea, Moldova si alte parti ale tarii. Crucea Rosie strange alimente pentru cei aflati la nevoie... In unele parti ale tarii zapada a ajuns pana la acoperisul caselor, se intervine cu utilaje pentru dezapezire...” Si stirile continuau, vorbind despre oameni izolati, despre ajutoarele aduse acestora – lemne, alimente, apa potabila, paturi s.a. E adevarat, o iarna ca asta n-a mai fost de multa vreme. Oamenii din comuna ne-au spus ca n-au mai vazut asa ceva de cel putin zece ani.

Dar... fie ei zece ani sau chiar douazeci, astfel de ierni au mai fost. Si erau ceva firesc. Dimpotriva, nefiresti sunt iernile blande si uscate care au fost in ultimii ani, magnoliile si trandafirii infloriti in noiembrie! Oare cum am ajuns in doar cativa ani sa consideram anormalul normal si normalul anormal?

Ca an de an iarna ia autoritatile locale prin surprindere – asta deja nu ne mai mira. Dar sa ii ia pe tarani...

Va puteti macar imagina ca in urma cu... sa zicem 70 de ani, taranii, orinde ar fi locuit ei, ar fi renuntat sa faca provizii pentru iarna si s-ar fi culcat pe o ureche sperand ca va veni armata sa ii scoata din necaz?

Ca oamenii de la oras si-au pierdut in cea mai mare parte legatura cu natura, e de la sine inteles, dar la tara... la tara cum s-a intamplat asta?

Satenii nu mai fac nici macar paine... Chiar si aici, unde magazinul cel mai apropiat e la cativa km distanta, peste deal, ei coboara de doua ori pe saptamana sa cumpere „paine” – de fapt un surogat afanat cu textura de burete si gust la fel.

Dincolo de drama batranilor saraci si singuri, blocati in case de zapezi, stirile vorbesc „printre randuri” de vulnerabilitatea oamenilor atunci cand acestia inceteaza sa se bazeze pe ei insisi si devin dependenti de sistem. Vulnerabilitatea oamenilor dar si vulnerabilitatea satelor. Candva, satele erau puternice. Puternice si tinere. Oamenii se nasteau acolo, in sat, in sat cresteau, isi intemeiau familii si aduceau pe lume copii, care sa continue traditia. Acum tinerii sunt din ce in ce mai putini si majoritatea viseaza sa plece la oras sau prin tari straine.

 

Au ramas batranii. Asa batrani cum sunt, isi vad de animale, isi cultiva gradinile si uneori mai trimit mancare si chiar bani copiilor, la oras... Cat mai pot. Dupa aceea, or vedea ei. Poate i-or lua copiii cu ei, la bloc, sau poate s-o intoarce vreunul din copii sa aiba grija de ei... Spera batranii... Dar copiii nu se intorc. Iar satele raman din ce in ce mai pustii, sate intregi in care scolile se inchid si glasurile copiilor nu se mai aud. Sate batrane si goale, ca un repros. Case parasite si ulite pustii.

Cred ca asa trebuie sa se intample... Satenii sa ia drumul oraselor si orasenii sa se intoarca la tara. Treziti din mirajul „traiului bun”, dornici sa-si ocupe locul lor in natura. Constienti si imbogatiti cu o noua intelegere, din care vor modela viitorul.

Deja se intampla. Peste tot in lume. In Rusia sunt acum peste doua sute de astfel de sate. Unul dintre acestea este Rodnoje. De curand am vazut un documentar despre el (CD-ul, tradus, se gaseste la editura Dianusa). Nu pot sa spun cata speranta mi-a daruit si cat de aproape i-am simtit, sufleteste, pe acei oameni!

Si noi suntem pe acelasi drum. Cat va dura, depinde de noi si de cei ce, purtati de aceeasi viziune, ni se vor alatura. Impreuna, vom lasa copiilor nostri un pamant asa cum ne-ar placea noua sa il gasim!