24 decembrie 2012

Călătorii


A trecut mai mult de un an de când ne-am mutat în Valea Curcubeului.
Se apropie sărbătorile. Sfârşitul lumii (încă unul) tocmai a trecut, mâine e Crăciunul, mai e puţin şi intrăm şi în noul an…
Privesc înapoi şi mă minunez:
Un an? Doar un an şi câteva luni? Unde au încăput toate câte s-au întâmplat de-atunci? Unde-am înghesuit atâtea gânduri, atâtea trăiri, atâtea emoţii şi speranţe?  Nu ştiu… Tot ce ştiu e că a fost o perioadă extraordinar de plină şi de intensă. 


Multă lume m-a întrebat cum am reuşit să mă adaptez eu, o orăşeancă, la viaţa la ţară. Cum să le explic că întrebarea corectă ar fi fost “cum ai reuşit să rezişti atâta la oraş?”.
De  mică, mi-am dorit să trăiesc la ţară. Simţeam că locul meu e acolo , printre căsuţele mici şi simple, printre oamenii care ştiau ce înseamnă să semeni şi să culegi, printre copaci, păsări şi animale. Mă simteam  ca şi cum m-am născut din greşeală la oraş. Cred că aşa se simt animalele sălbatice născute în grădinile zoologice: undeva, în adâncul lor, există mereu instinctul că locul lor nu e acolo, chiar dacă nu au cunoscut niciodată altceva.

Uneori îmi închipui că toţi oamenii simt instinctiv că, asemeni unor grădini zoologice absurde, cu betoanele lor omniprezente, cu torsul continuu al miilor de motoare, cu fumul ce le otrăveşte aerul, oraşele nu sunt mediul de viaţă natural al omului. Dar, la fel ca acele animale captive care se tem să iasă din cuşcă, nici oamenii nu mai caută o ieşire, pentru că le e teamă de necunoscut. Sau poate, cine ştie, au uitat de tot…

Eu n-am uitat. A durat mult până am ieşit din cuşcă, dar odată ajunsă aici, am ştiut că sunt acasă. Da, a fost nevoie de curaj. Am avut de înfruntat tot felul de temeri, unele mai mici şi mai neînsemnate, de exemplu teama de întuneric, altele mai mari, mai profunde, cum ar fi teama de singurătate. Şi altele şi mai adânci şi mai ascunse, care-au ieşit încet-încet la iveală, odată cu timpul. Pentru că fiecare temere pe care o înfruntam şi depăşeam aducea cu sine o transformare. 
Se spune că toate sufletele vin pe lume pure şi frumoase ca nişte diamante. Există chiar o tradiţie balineză care spune că până împlinesc şase luni copiii aparţin lumii zeilor; de aceea, până la această vârstă sunt purtaţi numai în braţe şi nu sunt lăsaţi să atingă pământul. Când împlinesc şase luni, are loc o ceremonie specială şi copiii trec în lumea oamenilor.
Partea cu purtatul în braţe e minunată şi, alături de iubire, e cel mai mare dar pe care o mamă poate să-l facă unui bebeluş (citiţi Conceptul Continuum ca să aflaţi mai  multe). Cât despre ce poate şi ce nu poate murdări un suflet de copil… nu pământul e de vină ci de cele mai multe ori familia şi societatea. Când suntem adulţi, diamantul minunat cu care am venit în această lume este deja acoperit de un strat gros de  noroi: vină, judecăţi (ale noastre, ale altora), jenă, ruşine, răni şi frustrări. Atât de gros încât uităm ce se află în interior. Şi, ruşinaţi de sentimentele noastre, lăsăm egoul să acopere noroiul cu un strat lucitor de poleială. Apoi luăm gogoaşa poleită şi o prezentăm celorlalţi ca fiind adevăratul nostru sine. Nu e de mirare că nu suntem naturali, că arareori reuşim să comunicăm de la suflet la suflet. Fiecare teamă pe care o înfruntăm curăţă falsa poleială, face o fisură în stratul de noroi întărit şi ne apropie mai mult de adevărata noastră natură. Dacă suntem suficienţi de norocoşi, reuşim să zărim acea rază care vine din interior, suficient de clar ca să ne dorim singuri să dăm la o parte toate construcţiile inconştiente care ne “apără” de lume. Şi, poate, suficient de mult ca să o vadă şi alţii. Această primă viziune a Fiinţei interioare este începutul unei adevărate călătorii. De fapt, este începutul Adevăratei Călătorii.

N-aş putea spune cu precizie când a început Călătoria mea. Poate odată cu acel călduros 11 septembrie 2011. Atunci, ca un atentat paşnic împotriva unei lumi tot mai străine, m-am urcat în maşina plină ochi şi l-am însoţit pe Mircea la Valea Curcubeului, pentru a fi schimbarea pe care doream să o văd în lume. Poate a început chiar mai devreme, odată cu perioada de voluntariat din Anglia şi Franţa, când am devenit conştientă că există ceva mai puternic decât frica mea de necunoscut şi că acel „ceva” îmi ghida cumva căutările... Sau aş putea spune începutul a fost chiar naşterea mea şi că fiecare zi, fiecare „întâmplare” au avut ca scop (re)naşterea celei ce sunt acum.
De prea multe ori am pus accent pe a face şi a avea, uitând de a fi, prea multă vreme am uitat de esenţial, ocupându-mă doar de detalii.

Astfel, a fost o vreme în care totul părea că şi-a pierdut sensul, în care a face părea inutil şi a avea suna mai fals decât un cec fără acoperire. Şi atunci m-am întors către a fi, dându-mi seama pentru prima oară că acest a fi este izvorul. De-aici pornesc toate şi din ceea ce sunt se naşte şi ceea ce fac şi ceea ce am, tot ceea ce pot dărui celorlalţi.

Lucrez la mine cu fervoare, ca un artist îndrăgostit de munca lui. Ştiu o istorioară frumoasă despre un sculptor. Acesta cioplise în lemn statueta unei girafe. Un vizitator i-a admirat lucrarea şi, uimit de perfecţiunea detaliilor, l-a întrebat pe artist dacă a văzut vreodată o girafă adevărată.
- Nu, a răspuns acesta.
- Atunci cum de ai izbutit să faci o sculptură atât de reală? l-a întrebat vizitatorul.
- Simplu, a răspuns sculptorul, am luat bucata de lemn şi am îndepărtat tot ce nu e girafă.

Asta sunt eu acum, un sculptor şi o lucrare, în acelaşi timp. Sunt cea care ciopleşte şi cea care se lasă modelată. Sunt, în acelaşi timp, creatoarea şi creaţia.  Îndepărtez tot ceea ce nu este Eu. Mă simt din ce în ce mai bine cu mine. Şi-mi place!

Vă mulţumesc tuturor celor ce m-aţi ajutat (şi mă ajutaţi încă) în această Călătorie! Fie să aveţi parte de un Crăciun luminos şi de un An Nou plin de Pace şi Bucurie!

Ana

Un comentariu: